„Mă cheamă Sârbu fiindcă strămoşii mei au fost aromâni veniţi aici pe timpul lui Cuza. Nu îmi pun poza pe site fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să mă fotografiez. Am fost născut pe 10 mai 1975, într-o zi de sâmbătă. Am fost născut la Brăila şi tot acolo am trăit primii 9 ani. Zona Sf. Constantin - Dorobanţilor, cu magherniţele printre care ne băteam cu pietre cu ţiganii lui Bărăgan, care mi-a şi spart capul o dată, cu cârciuma aceea fără acoperiş de gardul căreia muncitorii îşi sprijineau bicicletele seara, când ieşeau de la fabrica de chibrituri şi mai zăboveau un pic să se-mbete, cu islazul acela dintre blocuri - aproape ca la ţară - pe care băteam mingea de dimineaţă până seara crezându-ne Balaci şi Augustin luptându-se cu "Bordo" şi "Hamburgherşportverain", cu cimitirul eroilor germani din al doilea război mondial - un petec de pământ peste care au intrat într-o zi două buldozere care au scos din morminte, spre bucuria noastră, a copiilor, oase, cranii, catarame, gloanţe, monezi, căşti, chiar şi câteva pistolete, mai apoi păzite straşnic de miliţieni - nu mai trăieşte decât în amintirea mea, fiindcă oraşul a fost, ulterior, "sistematizat". De la 9 ani sunt în Bucureşti. Între 1993 şi 1998 am făcut Facultatea de Filozofie, cu licenţă şi masterat. Ca absolvent al acestei facultăţi, fac parte dintr-o generaţie mediocră, căreia nu i-a fost dat să trăiască în timpurile unui maestru. Probabil aceasta şi este cauza pentru care ratarea şi delăsarea - o delăsare venind din disperarea mută a singurătăţii - i-a încolţit pe majoritatea celor care mi-au fost colegi şi care păreau că vor putea spune ceva, cândva. Am debutat la 19 ani cu povestirea "Cercuri", publicată într-un număr al revistei Literatorul. Atunci credeam în literatură. După vreun an am mai publicat o a doua povestire, "Posesie". Destul de lent, totuşi, am reuşit să scriu până în 1997 vreo douăzeci de proze din care şapte - pe care le socotesc cele mai bune - sunt prezente şi pe acest site. Din 1997, de la "Labirintul gol" - pe care o socotesc cea mai reprezentativă povestire - n-am mai fost în stare să scriu literatură. Azi nu mai cred în literatură, dar continui să cred în ideea de scriitor. Am lucrat prima oară în 1998, la Noua Revistă Română. Am lucrat vreo patru-cinci luni, mai întâi corector şi apoi secretar general de redacţie. Această revistă era publicată de Mihai Ungheanu şi Dinu Săraru şi toată lumea mă confunda cu dumnealor, crezând că sunt protocronist. Nu pot uita grimasa pe care onorabila domnişoară Andreea Deciu - pe care am întâlnit-o o singură dată, întâmplător - a făcut-o atunci când i-am fost prezentat şi am zis că lucrez "la Ungheanu". În realitate căutam, ca orice om cinstit, să muncesc undeva şi puţin îmi păsa - şi îmi pasă - de certurile literare pe care generaţiile bătrâne încearcă să le impună în cultura română de azi. Oricum, va veni o zi în care nimeni nu va mai şti nici ce înseamnă protocronism, nici cine erau estetiştii ş.a.m.d. Ziua aceea se apropie. Din tot ce am publicat în Noua Revistă Română, nu reuşesc să găsesc absolut nimic de care să-mi fie ruşine. Dimpotrivă, de două texte - un studiu despre viaţa şi opera Alicei Voinescu şi un altul, anti-călinescian, despre influenţa lui Max Stirner, faimosul anarhist, asupra lui Eminescu - sunt mândru. Pe dl. Ungheanu continui să-l stimez indiferent de opţiunile dumnealui culturale sau politice, dar pe dl. Săraru, din păcate, nu îl pot nici stima, nici respecta - nu am motive.

Din aprilie 1999 am lucrat în Ministerul Culturii unde am avut prilejul să mă familiarizez cu fenomene precum corupţia şi imbecilitatea celor care conduc România. Aici am mai învăţat ceva: nu poţi fi funcţionar public (în România de azi, cel puţin) dacă nu eşti un pic mort. De aceea, le recomand călduros morţilor să devină funcţionari în ministere. Acolo aş fi putut lucra şi azi, dacă nu mi-aş fi dat demisia. La un moment dat, în primăvara lui 2000, am ajuns să lucrez ca freelance writer.